Picnic la Pădurea Cernica. A fi om sau a fi bou?

Țin minte excursiile de o zi pe care le organizau
școlile in clasele 1-4 și care îmi păreau că durează o eternitate. De obicei, se organizau în jurul
Bucureștiului, dar nouă ni se părea că ne îndepătăm teribil de mămica și tăticu, iar când ne întorceam nu mai puteam de dorul părintesc. În vremea aceea nimic nu era mai gustos decât sandivșul pe care îl îngurgitam în autocar, străbătând drumurile, pe atunci necunoscute și la fel de neasfaltate ale Capitalei. De altfel, dacă reușeam să cădem la învoială cu un alt pici să facem schimb de sandivșuri, eram în al nouălea cer. Pentru noi, tehnica de a face sandvișuri ale mamei era de un secret mistic, iar fiecare mamă deținea o rețetă diferită, concepută cu mare chibzuință.


Tot în acele vremuri trezeam primele simpatii pentru 0+, iar dacă învățătoarea ne așeza lângă o fată în autocar, împotrivirea noastră era creația primelor semne de ipocrizie masculină.


Ei bine, una din acest excursii țin minte că a fost la pădurea Cernica. Învățătoarele, demiurgii copilăriei noastre, ne-au țineau discursuri despre tradițiile forestiere, dar pe noi ne interesa doar să ne jucăm leapșa și de-a v-ati ascunselea printre copaci. Unii dintre noi, mai precoce, dezvoltau competiții complexe inspirate din filmele de comando americane și ne tăvăleam prin tufișuri, fugind de inamici. Aceștia erau, de obicei, fie 0+, fie învățătoarele care țipau să nu ne îndepărtăm.


În fine, marele deliciu al acestor excursii era, însă, că se organizau de obicei în timpul săptămânii, iar faptul că în loc de citire și aritmetică exploram tufișuri (cu inocență, nu vă gândiți la prostii), era, pentru noi, un al doilea Crăciun.


Frânturi din ce v-am povestit mi-au trecut prin minte duminică, (24 iunie), când mergeam cu prietenii la un picnic la Cernica. Din clasa întâi până acum am tot hoinărit prin țară, mai ales prin jurul Bucureștiului, dar la Cernica, nu știu cum s-a făcut că nu am mai ajuns. Diferența dintre imaginea sedimentată în minte din copilărie despre Cernica și ceea ce am fost nevoit să văd zilele trecute a fost de un grotesc deprimant. Aș fi preferat să îmi rămână în memorie Cernica de acum 13 ani nu acest tomberon de gunoi rămas din defrișări unde maneliști și maneliste șuncoși pasc alături de vaci (a se vedea foto) și poluează ce a rămas din padure, nu doar lăsând gunoaiele în urma lor, ci și fonic și estetic prin țipetele lor și ale casetofoanelor de la mașini. În comparație cu dragii noștri concitadini, vacile și boii care pșteau liniștiți și rumegau ordonat iarba păreau niște ființe superioare. Stând o oră în acest decor ”diafan”, m-am simțit mai degrabă bou decât om.